Făuritor al politicii externe americane din ultimele decenii, Zbigniew Brzezinski vorbeşte pentru ziarul „Adevărul" despre marile direcţii de evoluţie ale lumii de astăzi supuse unor schimbări care se petrec cu o viteză din ce în ce mai mare. Provocările cărora trebuie să le facă faţă America, ridicarea Chinei ca mare putere, viitorul Uniunii Europene şi rolul ţărilor central-europene, relaţiile cu Rusia sunt teme pe care Zbigniew Brzezinski le-a abordat în cadrul „Interviurilor 2+1". În opinia sa, ţările nou-venite în UE pot juca un rol important în adâncirea integrării Uniunii, iar Rusia, un stat aflat într-o criză internă profundă, trebuie să renunţe la nostalgiile sale imperiale.
Unul dintre monştrii sacri ai politicii externe americane, Zbigniew Brzezinski, 82 de ani, a colaborat de-a lungul deceniilor cu mai mulţi preşedinţi ai SUA, de la John Kennedy şi Liydon B. Johnson la Jimmy Carter şi George Bush. Între 1977 şi 1981, dr. Brzezinski a ocupat postul de consilier pentru Securitate Naţională al preşedintelui Jimmy Carter, primind la sfârşitul mandatului „Medal of Freedom" pentru rolul său în normalizarea relaţiilor SUA-China. Este membru în boardul Atlantic Council şi al Centrului pentru Studii Internaţionale şi Strategice (CSIS), director al Comisiei Trilaterale în perioada 1973-1976. Om de stat, profesor, om de ştiinţă şi comentator în sfera relaţiilor internaţionale, a jucat un rol determinant în definirea politicilor americane în timpul Războiului Rece şi în perioada care a dus la căderea comunismului.
Autor al multor volume între care „America şi Lumea: Conversaţii despre viitorul politicii externe americane", „Triada geostrategică: Convieţuirea cu China, Europa şi Rusia", „A doua şansă: Trei preşedinţi şi criza superputerii americane", „Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice". Născut la Varşovia în familia unui diplomat polonez, a emigrat în Canada la sfârşitul războiului şi apoi în SUA devenind cetăţean american.

Membrii Comisiei Trilaterale au ajuns la Bucureşti


Ion M. Ioniţă: Acum 20 de ani, sistemul comunist se prăbuşea în Europa Centrală şi de Est. Care a fost percepţia dumneavoastră atunci, inclusiv despre Revoluţia din România, şi care credeţi că sunt astăzi perspectivele acestei părţi a continentului european?

Zbigniew Brzezinski: În mometul în care se prăbuşea comunismul în ţările Europei de Est, cum se spunea atunci, majoritatea regimurilor, cu excepţia României şi, într-o măsură diferită, a Albaniei, erau în mâna unor neostalinişti care nu se mai manifestau atât de brutal. Aceşti lideri erau comunişti birocraţi, ineficienţi şi, în unele cazuri, nu prea inteligenţi. Nu mai erau în stare să controleze ceea ce se întâmpla. Dar, în unele cazuri precum România, conducătorul concentra puterea şi era ţinta urii populaţiei. Această realitate explică soarta liderului comunist român. Dacă ruşii au jucat sau nu un rol, nu vom şti niciodată sau, ca să nu spun vorbe mari, nu vom şti mult timp de aici înainte. Viitorul ţărilor central-europene depinde foarte mult de abilitatea lor de a-şi gestiona problemele interne şi în acelaşi timp de a-şi consolida calitatea de membru al Uniunii Europene. Dacă ţările central-europene vor putea lucra mult mai mult împreună, vor avea o influenţă semnificativă în transformarea Uniunii Europene. De fapt, votul cumulat al noilor membri ai Uniunii Europene din această zonă, care se întinde de la Marea Neagră la Marea Baltică, este similar cu cel al Germaniei. Asta înseamnă că aceste ţări se pot consulta mult mai intens şi pot să-şi definească obiective comune prin care să îndrepte Uniunea Europeană spre o integrare mai profundă. Acest lucru este în interesul ţărilor central-europene a căror voce trebuie respectată.

Ovidiu Nahoi: Vorbiţi despre o integrare mai profundă în Uniunea Europeană exact în momentul în care viitorul acestui proiect este pus sub semnul întrebării de un număr de analişti sau chiar oameni politici. Putem gândi o Europă în care proiectul european ar eşua?

Orice poate eşua...

O.N.: Se afirmă pe continent formaţiuni politice cu un discurs naţionalist şi antieuropean.

Mulţi vorbesc despre criza zonei euro... În limba chineză, cuvântul criză este asociat cu oportunitate. Criza în Europa este asociată cu o criză structurală serioasă. Dar, dacă Uniunea Europeană va răspunde cu eficienţă sporită, nu cu soluţii de moment, atunci, Uniunea Europeană va ieşi din criză mai puternică. Opinia mea este că principalii actori ai Uniunii Europene, care sunt, desigur, Germania, Franţa - şi de asemena, Marea Britanie, în modul ei complicat şi ambiguu - îşi dau seama că interesele lor sunt mai bine servite dacă există o Uniune Europeană decât dacă Uniunea Europeană nu ar exista. Europenii ştiu că istoria ultimei sute de ani a fost atât de distructivă pentru acest continent încât păstrarea Uniunii Europene este în interesul lor colectiv. Nu cred că previziunile apocaliptice privind Uniunea Europeană se vor realiza.

I.M.I.: Uniunea Europeană este o mare putere economică, dar un jucător politic slab. În aceste condiţii, cum va arăta Uniunea Europeană în următorii 10 ani?

Da, nu este greu să-ţi dai seama că Uniunea Europeană nu este o putere politică. Uniunea Europeană este o uniune economică, o uniune socială, o uniune a liberei circulaţii, o uniune financiară într-o anumită zonă. Dar nu putem spune despre toate acestea că sunt lucruri insignifiante. De fapt, europenii se gândesc la ei înşişi ca la o entitate comună, ceea ce deja este un fapt revoluţionar. Dacă ne uităm înapoi, cu 25 de ani în urmă, dacă erai la Bucureşti, te aflai într-un mare lagăr de concentrare. Nu un lagăr de exterminare, dar în orice caz un lagăr de concentrare. Acum, Europa s-a unit, s-a deschis. Da, Europa nu este o putere politică sau militară, Statele Unite compensează acest lucru. Dar, pe termen lung, europenii care privesc lucrurile din perspectivă istorică îşi vor da seama că Europa va trebui să înainteze pas cu pas spre o mai extinsă autodefinire politică. Dar va fi un proces îndelungat pentru că naţiunile europene au o identitate puternică. Naţiunile europene sunt foarte conştiente de istoria lor. De aceea trebuie să combine nişte concepte politice mai largi, cum ar fi cel al uniunii politice sau, iniţial, cel al confederaţiei politice. Marele paradox este că, la început, foloseam termenul Comunitatea Europeană, iar acum vorbim despre Uniunea Europeană. Europa Occidentală singură era foarte aproape să devină o Uniune, la un moment dat. Acum, Uniunea Europeană este, de fapt, o comunitate.

„China nu poate fi blamată pentru că are succes"

O.N.: Rusia continuă să privească la „Occident" la la un adversar. Dar, în opinia dumneavoastră, ce este Rusia, privită dinspre Occident?

Rusia este o mare putere teritorială, dar fără capacitatea proprie de a influenţa evenimentele petrecute în afară. Acest lucru este vizibil în crizele sociale pe care Rusia le traversează şi în confuzia elitelor politice ruseşti în privinţa rolului pe care această ţară ar trebui să-l aibă în viitor. Foarte multe dintre aceste elite încă visează la diverse forme ale imperiului rusesc, fie că se referă la o uniune slavică sau la un spaţiu economic comun. Oricum ar defini acest lucru, faptul definitoriu ar fi că tot la Krem­lin ar fi capitala. Or, aşa ceva nu mai este posibil. Aşa încât Rusia se află într-o criză serioasă şi, probabil, de durată. Sper că Rusia va ieşi din această criză realizând în mod treptat că viitorul ei este în Europa. Dar nu ca o putere care să domine Europa! Dacă ruşii se vor preocupa serios de problemele lor interne, îşi vor da seama că trebuie să fie în Europa pentru a le putea rezolva. În Europa, ca un participant, nu ca o putere dominantă.

I.M.I.: Ce înseamnă pentru Statele Unite a trăi împreună cu China, Europa şi Rusia în lumea globală de astăzi şi în viitor?

Sunt puteri pe care trebuie să le respectăm şi cu care trebuie să avem relaţii normale. Aceste relaţii trebuie să se bazeze pe înţelegerea faptului că războiul nu este o alternativă şi trebuie, într-o anumită măsură, să găsim căi de colaborare. Este important ca nici China, nici Rusia să nu aibă o viziune dogmatică asupra modului în care lumea ar trebui organizată. Aceste ţări acceptă realitatea sistemului internaţional existent şi asta este o oportunitate pentru consolidarea şi lărgirea sistemului politic şi a creşterii impactului său global. Asta încearcă Statele Unite, uneori cu mari greşeli, să promoveze.

I.M.I.: Unii se tem de China ca mare putere globală...

Nu poţi spune că cineva care produce prosperitate vizibilă pentru un număr din ce în ce mai mare dintre cetăţenii ei este o ameninţare. Cine vorbeşte în asemenea termeni dovedeşte că nu înţelege nimic. Fiecare ţară trebuie să-şi apere interesele, dar asta nu este o ameninţare. China nu poate fi blamată pentru că are succes.
O.N.: Acum asistăm la discuţii privind noul concept strategic al NATO.Dumneavoastră cum aţi redefini, foarte concis, viitorul rol al NATO?

Nu cred că dezbaterile privind conceptul strategic al NATO sunt foarte animate, pentru că foarte mulţi îşi dau seama că NATO nu are practic nevoie de un concept nou, ci de o definire mai bună a ceea ce trebuie să facă. Ce trebuie să facă NATO? Să furnizeze securitate deopotrivă pentru America şi Europa şi să lărgească dimensiunea geografică a relaţiilor de securitate. Cu precizarea că NATO, în anumite aspecte, devine un nod, un centru cheie de securitate pentru o serie de alte relaţii de securitate şi alianţe. Este un aspect despre care am vorbit foarte pe larg în materialele mele despre viitorul NATO.

I.M.I.: Lumea se globalizează accelerat, dar în acelaşi timp observăm şi o creştere a abordărilor naţionale sau naţionaliste. Cum vor evolua cele două procese împreună?

Este o combinaţie între aceste două fenomene şi o schimbare a balanţei dintre ele. Identitatea naţională, statele naţionale şi naţionalismul sunt realităţi dominante pentru mulţi locuitori ai planetei. Este o realitate, nu o putem ignora. Globalizarea este un proces care, din ce în ce mai mult, depăşeşte barierele, face lumea să interacţioneze. Priviţi ce se întâmplă în domeniul comunicaţiilor, al telefoniei mobile. Comunicăm instantaneu, informaţia este răspândită imediat. Este o realitate globalizantă. Asta se aplică din ce în ce mai mult şi în domeniul economiei. De aceea, este foarte greu să te mai gândeşti astăzi la o completă autarhie, chiar dacă acum o sută şi ceva de ani erau oameni care spuneau că o ţară autarhică este cu adevărat independentă. O asemenea abordare este o prostie în ziua de azi. Azi, o ţară independentă prin autarhie ar arăta precum Coreea de Nord.