La Washington, se discută aprins despre un plafon al deficitului; la Bruxelles, prăpastia datoriei interne este privită cu spaimă. Dar problema de bază este aceeaşi. Atât Statele Unite cât şi Uniunea Europeană au finanţe publice scăpate de sub control şi sisteme politice mult prea dezarticulate pentru a rezolva problema. America şi Europa sunt în aceeaşi barcă, pe cale să se scufunde.
Dezbaterile despre criză care sunt în curs în SUA şi EU sunt atât de centrate spre interior şi epuizate încât este de mirare că mai există încă unii oameni care fac legătura între ele. Şi totuşi, legăturile care demonstrează că este vorba de o criză generalizată a Occidentului ar trebui să fie fireşti.
La ora actuală, pe ambele maluri ale Atlanticului a devenit evident că o mare parte a creşterii economice din anii care au precedat criza a fost bazată pe un boom periculos şi nedurabil al creditului. În Statele Unite, în centrul crizei s-au aflat proprietarii de bunuri imobiliare; în Europa, ţări întregi – precum Grecia şi Italia – au profitat de dobânzile scăzute pentru a se împrumuta fără perspective pe termen lung.
Criza financiară din 2008 şi urmările ei au dat o lovitură puternică finanţelor publice, făcând să crească datoria internă. Atât în Europa cât şi în Statele Unite, acest impact unic este combinat cu presiunea demografică ce sporeşte la rândul ei presiunea bugetară, odată cu ieşirea la pensie a generaţiei "baby-boom".

Mişcările populiste îşi iau avânt
În cele din urmă, de ambele părţi ale Atlanticului, criza economică îmbracă aspecte politice, îngreunând găsirea unor soluţii raţionale la problema datoriei interne. Mişcările populiste au vântul în pupă – fie că este vorba de Tea Party în Statele Unite, sau de Partidul Libertăţii olandez sau Adevăraţii Finlandezi în Europa.
Ideea că Europa şi Statele Unite reprezintă două faţete ale aceleiaşi crize a fost greu de înţeles pentru că, timp de mulţi ani, pe ambele maluri ale Atlanticului a fost subliniată diferenţa între modelul american şi cel european. Am pierdut şirul numărului de conferinţe la care am asistat în Europa, unde dezbaterea a fost între cele două tabere: cea care tânjea după aplicarea "flexibilităţii pe piaţa muncii" în stil american, şi cealaltă, care apăra cu îndârjenie modelul social european, definit ca fiind opus celui american.
Dezbaterile politice europene au fost similare: unii doreau ca Bruxelles să imite Washington, devenind capitala unei adevărate uniuni federale; alţii insistau asupra faptului că Statele Unite ale Europei sunt un lucru imposibil. Ce aveau în comun ambele părţi este convingerea că din punct de vedere economic, politic şi strategic, Statele Unite şi Europa se aflau pe planete diferite – "Marte şi Venus", după cum ar spune Prof. Dr. Robert Kagan.
Dezbaterile politice din Statele Unite încă mai folosesc "specificul european" ca punct de referinţă. Acuzaţiile cum că Barack Obama importă "socialismul de tip european" au ca scop caracterizarea preşedintelui ca fiind "ne-american". O parte din cei de stânga privesc într-adevăr Europa precum un loc în care lucrurile se petrec altfel şi mai bine, din anumite puncte de vedere – cum ar fi asigurarea medicală universală.
Şi totuşi, similitudinile dintre problemele celor două regiuni sunt la ora actuală mult mai pregnante decât diferenţele: o creştere a datoriei interne, o economie slăbită, un stat bunăstare din ce în ce mai scump şi imposibil de reformat, teama pentru viitor şi blocajul politic – toate acestea sunt puncte comune.

În căutarea federalismului fiscal
Eforturile Statelor Unite pentru a controla costul sistemului de securitate socială şi medicală sunt foarte familiare pentru liderii europeni, care luptă să reducă bugetul pentru pensii şi îngrijirile medicale. Mulţi europeni credeau că politicienii americani au un avantaj enorm datorită faptului că acţionează în cadrul unui sistem cu adevărat federal. Unii încă mai susţin că singura cale pentru a stabiliza moneda euro pe termen lung este trecerea la un sistem de "federalism fiscal" în stilul celui american.
Cu toate acestea, pe moment, politicienii din Washington sunt şi mai deficienţi decât cei din Bruxelles. Aparenta imposibilitate de a avea o dezbatere despre datoria internă şi cheltuielile de stat (ca să nu mai vorbim de rezolvarea efectivă a problemei) face rizibilă ideea că sistemul politic american poate fi un model pentru Europa.
Bineînţeles, există totuşi diferenţe între dezbaterile de pe ambele maluri ale Atlanticului. Dolarul american are o credibilitate istorică. Moneda euro există numai de aproximativ o decadă. Principalele responsabile pentru paralizarea sistemului european sunt diferenţele politice dintre state. Pe când în Statele Unite nu există o paralelă pentru disensiunile amare dintre greci şi germani. În Europa, ideea că o creştere a impozitelor ar putea contribui la soluţionarea datoriei interne este anodină. În America, opoziţia republicană la ideea în sine de mărire a impozitelor este punctul central al dezbaterilor politice.
Obsedaţi de propriile probleme şi diferenţe, americanii şi europenii au văzut cu greu legăturile dintre crizele lor gemene. Dar analiştii din restul lumii au mai multe şanse de a identifica tendinţa comună. Pentru liderii şi intelectualii chinezi a devenit o obişniunţă să sugereze că occidentalii de toate felurile ar trebui să nu mai încerce să "dea lecţii Chinei", având în vedere profunzimea propriilor lor probleme politice şi economice.
Criticii chinezi ai Occidentului văd dilema Europei şi a Statelor Unite cu claritatea brută pe care le-o permite depărtarea. Şi totuşi, mândria şi încrederea lor riscă să îi facă să treacă peste faptul că nivelul la care s-a ridicat China, India şi altele se datorează prosperităţii şi stabilităţii Occidentului.
Dacă vicisitudinile Occidentului se înrăutăţesc, va exista tentaţia încercării unor soluţii noi şi mai radicale. Acestea ar putea conduce la protecţionism şi controlul fluxurilor de capital. Dacă mondializarea se inversează, atunci China ar putea suferi de propria ei criză economică şi politică.
Gideon Rachman, 5 iulie 2011, Financial Times Londra