Micul Campion

Autor: mihaela.ursan din 15 ianuarie 2018, Vizualizari: 735

Micul CampionCu toţii ne naştem, probabil, cu o menire sau un talent. Toţi avem vise care la un moment dat se îndeplinesc sau se risipesc. Cursul firesc al vieţii le dictează şi acest lucru este, în sine, unul normal. Ce se întâmplă, însă, atunci când visele sunt distruse de posibilităţile limitate de societatea sau mediul în care trăim? Ne asumăm vina de a ne fi născut în locul şi timpul nepotrivit sau riscând de a fi judecaţi căutăm, în timp, locul unde ne putem duce menirea la bun sfârşit...?


Rareş are 4 ani şi două luni şi mi-am dorit să îi aflu povestea încă din prima secundă când l-am văzut pe patinoarul din Piaţa Unirii. Micuţ de statură şi îmbrăcat într-o salopetă albastră, cu o căciuliţă îmblănită pe cap, mi-a atras atenţia că băieţelul patinează mai bine decât merge oricare alt puşti de vârsta lui.

Pe marginea patinoarului, o doamnă destul de tânără, însărcinată deja într-un termen avansat, îi urmăreşte, uşor îngheţată, alunecările pe suprafaţa plană. În legea curiozităţii mă apropii şi aflu că este chiar mama micului patinator, iar de acolo firul poveştii începe să se deruleze cumva firesc. „Avea puţin peste doi ani când tatăl său l-a urcat prima dată pe gheaţă. Abia putea merge bine, dar ne-a mirat echilibrul pe care l-a avut pe patine încă din start. După câteva ture de mână cu soţul meu a început să alunece curat şi frumos singurel şi de atunci nimeni nu a mai reuşit să-i scoată din minte pasiunea pentru a patina”.

Părinţii lui Rareş sunt dintr-un sătuc din judeţul Cluj, dar absolvind ambii facultatea în Cluj-Napoca, au rămas în oraş. La scurt timp a venit pe lume băiatul şi începutul nu a fost deloc unul uşor. Anca a intrat în maternitate, iar Florin a rămas singurul care întreţinea familia dintr-un salariu de profesor. „Cu toate acestea am zis că unica investiţie care merită să o facem cu adevărat este în copii, aşa că am făcut mereu eforturi pentru a-i asigura lui Rareş atât echipamentul necesar, cât şi plata orelor la patinoar”, precizează Anca.

Au plătit un antrenor care să îi explice corect mişcările, la intervale destul de scurte i-au tot schimbat patinele, pentru că era perioada în care picioruşul îi creştea în ritm alert. Iar ironia sorţii făcea ca în ciuda acestor eforturi, micuţul să nu poate trece de un anumit punct de performanţă pentru simplu fapt că practica un sport oarecum sezonier, neavând posibilitatea unei suprafeţe de antrenament pe parcursul întregului an.

„Am rămas în chirie într-o garsonieră în care stăm şi acum, l-am tot purtat la toate patinoarele din ţară. Am participat la consursuri de sezon, la multe dintre ele obţinând victorii şi toţi ne-au spus că are potenţial, dar e prea mic să îl las singur la o Şcoală de patinaj de nivel profesional, plus că nici costurile de acolo nu ni le permitem momentan”. Anca îşi rosteşte păsul oftând şi nu îşi desprinde privirea mândră de la fiul ei. „Mi-ar plăcea să facă patinaj artistic, să îl văd pe gheaţă la marile competiţii mondiale”.

„Acum suntem mai bine”, continuă ea, „mă refer la partea financiară. Soţul meu este plecat de câteva luni în America, munceşte acolo şi ne este mult mai uşor, dar tot nu cred că Rareş ar avea vre-o şansă să îşi afirme potenţialul dacă rămânem în ţară, aşa că probabil, în vară, îl vom urma şi noi pe Florin. Sperăm ca acolo să reuşim să-i clădim un viitor frumos. Cine ştie, poate după ce se naşte şi Eliza va îmbrăţişa şi ea aceeaşi pasiune”. Femeia râde şi întoarce privirea către mine „poate vor forma un cuplu care va câştiga Campionatul Mondial şi atunci o să vrea să audă şi România de ei”.

Zâmbesc uşor afectată de vorbele ei şi rămân fără nici o replică la conştientizarea faptului că are dreptate. Rareş este deja un campion, nu doar prin prisma premiilor obţinute la diversele concursuri pe gheaţă, ci prin simplu fapt că la cei 4 ani ştie ce vis va urma şi că părinţii lui fac tot posibilul pentru ca acest vis să devină realitate.

Cazul micului campion este unul ce-şi are toate şansele spre o reuşită de invidiat, mă întreb, însă, la modul uşor ironic chiar, ce se întâmplă cu zecile, cu sutele de copii ai României care ar avea potenţial în sport, în arte, în ştiinţe exacte şi multe alte domenii, dar despre care nu vom auzi niciodată pentru că nu au posibilitatea financiară de a se afirma. Oare în acest context îi putem judeca pe acei părinţi care îşi părăsesc ţara pentru a-şi întreţine copiii, îi putem condamna pe acei copii care aleg un alt colţ de lume pentru a-şi face un viitor, putem condamna societatea în care trăim sau tot ce mai putem face este acelaşi semnal de alarmă pe care îl tragem de fiecare dată când ieşim în stradă? Şi, totuşi, care este rezultatul acestor ieşiri şi, oare încotro se îndreaptă, în cele din urmă, viitorul acestei ţări pe care l-am ignorat mereu şi pe care încă mai continuăm să îl ignorăm cu vehemenţă?


dle templates freefilm online


Categoria: Reportaj

Ati intrat ca userul nelogat. Va rugam sa intrat in cont-ul d-voastra.
Va recomandam sa va inregistrati daca nu aveti cont.


Reclama

Reclama